nasc in mințile inocente ale unor oameni care nu au capacitatea să înțeleagă problemele reale cu care se confruntă in realitate oamenii care îmbracă această uniformă ori de cate ori trebuie sa meargă la serviciu.

Aveam 19 ani pe când impresionat de franciza hollywoodiana „Bad boys” , am scris în mintea mea un capitol la romanul ăsta prost și ieftin, în timp ce dezbăteam la o țigară cu ceilalți colegi modelul de polițist supererou pe care parca îl întrezăream printre vălătucii groși de fum. Eram în ultimul an de liceu și cel puțin o parte dintre noi am decis să urmăm visul ăla, să încercăm să devenim noi înșine acel polițist.

Acel polițist pregătit pentru cele mai grele cazuri dar care, pentru noi, vor fi usor de elucidat, care va lupta cu criminalitatea organizată, cu o condiție fizică de invidiat, antrenat să facă față celor mai grele situații si care va fi eroul comunității în care trăiește si care prin puterea exemplului personal va aduce o schimbare în societate.

 O mica parte din cei care am încercat, am reușit … să devenim polițiști!

După absolvire, imaginea aceea pe care o proiectasem atunci pe când eram coautori la romanul „Daca as fi polițist…” s-a năruit destul de rapid, aproape la fel de repede că vălătucii de fum de țigară.

Ajunsesem polițist într-o comuna cu 3000 de oameni. Mi s-a dat la repartizare un pistol al cărui model fusese proiectat în urmă cu 50 de ani, un baston de cauciuc si o pereche de cătușe ruginite. Aveam 21 de ani, munceam 240 de ore pe lună într-o luna care în mod normal avea 180 de ore lucrătoare, proaspăt ieșit dintr-o școală care îmi oferise o pregătire deficitară pentru provocările care mă așteptau, eram 2 oameni la un post de politie unde ar fi trebuit sa lucreze 4 lucrători.

Nu aveam nici un echipaj, singura masină pe care o foloseam pentru rezolvarea sarcinilor de serviciu fiind o Dacie 1310, crem, a șefului de post care si asta cam făcea nazuri , pornea cand avea ea chef si dupa fiecare zi lungă de munca ce putea sa dureze oriunde intre 10 si 16 ore, dar niciodată mai puțin, singurul lucru la care mai puteam visa era un duș si un pat unde să dorm.

Îmi rămăsese entuziasmul și în fiecare dimineață bucuria de a fi printre oameni și de a-i ajuta, de a descoperi autorii unor infracțiuni cu autori necunoscuți, tumultul acestui început nou îmi distrăsese atenția de la toate lipsurile care îmi îngreunau misiunea.

După 16 ani, de fiecare dată când plec la serviciu înainte să ies pe ușa casei îmi fac o cruce, îmi sărut copilul și nevasta și plec la muncă convins fiind că alături de colegi ducem o luptă nedreaptă, slab dotați, slab pregătiți , într-un sistem subfinanțat cu un deficit de personal uriaș de aproape 10000 de locuri, cu aceleași pistoale de 50 de ani la brâu, cu aceeași legislație care stă pavăză infractorului.

Conducem aceleași autospeciale prost dotate, vechi de 10-14 ani, de care ne minunăm an de an ca au trecut din nou inspecția tehnică periodică, dar gata să  stăm intre voi si răul care bântuie societatea noastră … si credeți-mă răul există!

Un coleg în vârstă de 45 de ani a îmbrăcat ieri uniforma, si-a sărutat soția și copilul, și-a luat pistolul vechi de 50 de ani si a plecat la muncă la Secția 4 Poliție Ianca – IPJ Brăila probabil la fel de convins de lupta nedreaptă pe care o duce în fiecare zi când merge la lucru. Se afla în serviciu împreună cu o colegă in vârstă de 21 de ani, care avea numai 5 luni de când era polițistă și care pesemne încă visa la modul în care avea să schimbe lumea.

Au murit amândoi într-un accident, arși în ”autospecialele morții”, prada aceluiași sistem subfinanțat …

Voi sunteți eroii! Drum lin! Dumnezeu să vă odihnească dragi colegi!